Capitolul 1

Au trecut douazeci de ani de cand eu, Patric Vaslov, am murit si totusi exist...

Douazeci de ani, timp in care prin ranile lasate de cruda soarta s-a scurs si ultima picatura din sufletul meu. S-a imprastiat pretutindeni, neinsemnat, lasand in urma doar un chip rece si mohorat iar in locul lui tristetea si deznadejdea s-au instalat rapid, invadand tot corpul cu otrava urateniei, ce-mi curge prin vene. In interiorul meu nu mai e nimic, nici macar furie si ura pe care le simteam atunci cand a murit, pana si ele au fost inghitite de intunericul care a pus stapanire pe mine, obligandu-ma sa traiesc in starea asta, lasandu-mi doar speranta mortii, doar dorinta ca fiecare gura de aer pe care o respir sa fie ultima, doar asta straluceste in mine asemeni unui licurici ratacit, inghitit de bezna.
Am incercat sa-i mai vizitez mormantul, mi-a fost teama ca uratenia din mine sa nu ajunga jos la ea si sa acapareze ceea ce a mai ramas din Anna. Uneori petreceam ore la poarta cimitirului, abandonat intr-o stare de nepasare , cufundat in sentimentul de neputinta incercand sa o readuc din nou la viata chiar si pret de o secunda. Mintea mea proiecta ultima amintire cu ea, si sinteam ca intre noi nu exista decat corpul asta hidos si garbosit care nu-mi da voie sa evadez din infern. Atunci dispare si lumea rece in care exist imi revine in fata ochilor, iar eu nu pot decat sa las sa mi se scurga pe fata lacrimi uscate de atata suferinta, sapand santuri adanci in fata mea batrana.
Nu mai puteam trai printre oameni, le auzeam gandurile curioase si dornice de a rascoli in sufletul meu, de a afla si cele mai ascunse secrete, pentru ca apoi sa-ti spuna pe un ton fals ca le pare rau, reintorcandu-se la vietile lor linistite si plictisitoare, bucurosi ca ei au fost ocoliti de astfel de tragedii. Detestam privirea aceea plina cu mila cu care se uitau, atingerile lor transmitand consolare, erau ca niste lovituri dure pentru mine, pe care le suportam ca un sclav biciuit de stapan.
Asa ca m-am hotarat sa fug, si sa ma ascund, luand cu mine doar amintirea ei pe care luptam din rasputeri sa nu dispara o data cu trecerea timpului, sa nu se uzeze ca o fotografie veche intr-un album aruncat intr-un sertar care nu se deschide niciodata. Ma sinteam vinovat, cu fiecare zi care venea, tot mai indepartat de Anna eram. Se scurgea printre degetele mele desi imi sangerau de cat de tare le strangeam. Imi doream sa pastrez macar o picatura din energia ei, pe care apoi sa o sorb si care avea sa ma readuca la viata.
Am ales un sat indepartat de tot ceea ce ma inconjoara pana atunci, unde am cumparat o cocioaba subreda si extrem de saracacioasa. Acest loc avea sa devina mormantul meu in care eram nevoit sa-mi petrec fiecare clipa in asteptarea inevitabilului, in asteptarea adevaratului sfarsit. Acolo intre acei pereti subtiri si pe alocuri crapati, Patric Vaslov, profesor de literatura era spectatorul propriei sale vieti. Acolo in fiecare seara eau puse in scena evenimentele importante, trairile, amintirile frumoase si urate care faceau parte din viata mea... iar eu priveam dintr-un fotoliu batrancios si mizer cu ochi goi lipsiti de interes, asemeni unui critic care isi pierde timpul urmarind un film prost.
M-am izolat de lumea in care m-am nascut, mi-am creat propria mea lume, in care eu sunt singurul supravietuitor. Am refuzat sa cred ca mai exista altceva , dincolo de usa aceea mica si meschina care atunci cand am intrat s-a inchis in urma mea pentru totdeauna.
Deseori linistea neagra ce ma inconjoara este sparta de intrebarea incoltita pe inima mea impietrita, si care sta la baza intregii mele existente:" Cine cara vinovatia pentru faptul ca omul acesta se afla in starea asta de putrefactie...eu, ea, parintii mei, Amalia, poate Dumnezeu?''
Raspunsul a fost mereu in mintea mea, dar mi-a fost teama, am refuzat sa cred ceea ce era evident, pentru ca este mult mai usor sa-i invinovatesti pe cei din jurul tau decat sa accepti faptul ca tu ai fost cel care si-a distrus propria viata, a parintilor si chiar a sotiei.
Acum cand iti recunosti fapta ca un tradator aflat la ultima spovedanie, un manunchi de stari iti strabat trupul iar regretele se napustesc asupra ta ca o armata de soldati raniti si plini de ura razbunarii asupra inamicului. Iti petreci timpul incercand sa identifici alegerea, gestul sau chiar cuvintele care te-au propulsat in infernul in care te-ai trezit parca fara motiv.
Dar niciodata nu vei fi sigur ca schimbarea iti va aduce neaparat si gloria, satisfactia poate chiar fericirea.
Astfel imi ingrop dorinta sa fi fost altcineva decat sunt intre paginile cartilor uzate si prafuite stranse de pe vremea in care inca mai predam, carti ale caror povesti pentru doar o clipa imi daruiesc sentimentul libertatii.
M-am lasat prada amalgamului acesta de sentimente contradictorii, completate de regrete profunde, m-am innecat in propria-mi vinovatie, in propria viata.
Am obosit sa mai lupt cu mine insumi, in interiorul meu moartea Annei a declansat un razboi sangeros, in care eu am fost victima principala. In acest razboi personal mi-am pierdut si parintii si sotia, sau poate nu i-am avut niciodata. Nimic din ceea ce am trait nu mai pare acum real, totul e confuz in mintea mea, simt ca sunt controlat de cineva mult mai puternic, care a pus stapanire pe mine, alungandu-ma din propriul trup. Am permis ca prin fisurile trupului sa patrunda un monstru pe care l-am hranit cu energia furiei si a urii care clocotea in mine, iar acum cand a ruinat intregul interior, imi chinuie gandurile si imi distruge amintirile.
Traiesc din mila mamei, care a platit o localnica sa-mi aduca o data la trei zile o desaga cu mancare, pe care o lasa la usa, ca sa nu mor de foame. Este oare asta o dovada de iubire sau o sarcina pe care trebuie sa o indeplineasca pentru a avea constiinta impacata? Poate putin din fiecare.
In egoismul care ma caracarizeaza si care nu-mi permite sa vad dincolo de suferinta mea, nu m-am intrebat niciodata daca si ea si-ar fi dorit ca eu sa fiu altcineva decat sunt sau daca vede in mine erorile existentei sale. N-am privit nici o clipa adanc in ochii ei pentru a simti ce se afla in spatele acelui chip care incearca din rasputeri sa pastreze aparentele unei familii fericite.
Nici macar acum, izolat in temnita asta, nu gasesc in mine nici un fior de compasiune pentru acei doi oameni care si-au dedicat o parte din existenta, visand la un copil care sa reflecte ceea ce e mai bun din ei. Si totul este cu atat mai infiorator cu cat stiu ca acei oameni sunt chiar parintii mei.
Am refuzat sa las timpul sa-mi masoare existenta. Am interzis luminii soarelui sa-mi atinga chipul. In lumea din care acum fac parte, toate acestea nu au nici o semnificatie, sunt doar simple detalii umane, care acum pe mine nu ma mai caracterizeaza.
Si astfel, sub presiunea esecului, printre temeri si reprosuri, oboseala ma cuprinde incet si subtil asemeni unui parinte grijuliu, in timp ce pleopele imi aluneca lin, smulgandu-mi din fata imaginea in care eram pierdut. Repet in gand numele ei, si imi doresc ca acesta sa fie sfarsitul.
Dar zgomotul surd si ascutital cartii care tocmai mi-a alunecat din brate pe podeaua putrezita ma face sa zvacnesc, ca vocea groasa a unui judecator batran si aspru care tocmai m-a condamnat la o eternitate in infern.