incercare

am sa fac o incercare si am sa-mi mofidic un pic stilul de scris. Am sa mai reduc din metafore hiperbole dramatism si am sa imi infranez dorinta de duce la extrem trairile personajului. Am sa incerc sa scriu 'mai usor' si nu atat de negativ.Imi doresc sa fie o schimbare pozitiva dar asta va ramane de vazut.
E un concurs Tinerii Scriitori si asi vrea sa particip cu o nuvela (nu am timp de roman termenul este 1 aprilie)Sper sa reusesc sa o termin si cine stie...tin pumnii stransi...oricum ar fi e un lucru bun.

Nuvela... In curs de desfasurare

Cap1 
Stau in pat. E tarziu, cred ca e trecut bine de miezul noptii. Nu pot dormi de multa vreme. In ultima perioada nici pastilele nu mai ajuta. Privesc fix un mic punct in tavan. Nu stiu daca e o pata, o umbra sau o halucinatie a mea. Nu-mi pasa. Ma simt paralizat. Zac in patul meu mare si ma gandesc poate ar trebui sa ma ridic, sa ma misc, sa fac orice numai sa nu ma simt atat de neputincios. Incerc. La naiba e prea greu si  nici nu-mi pasa. E atat de bine si placut sa renunti, e confortabil. E ca atunci cand cineva iti spune O sa fie bine. Te relaxezi pentru ca acum stii ca o sa fie bine. Punctul din tavan incepe sa ia forma unei umbre iar zgomotele de afara se pierd in fundal. Fac ochii mici  ca si cand incerc sa recunosc pe cineva dintr-o imagine neclara. E o fata blonda, e tanara si frumoasa...e Ana ...  e ultima femeie pe care am iubit-o. Apoi brusc realizez Sunt batran la dracu. Furia ma energizeaza. Ma ridic din pat si imi torn un pahar cu whiskey. Il sorb cu inghitituri mici si nervoase in timp ce privesc pe geam. Ma opresc de parca sunt vrajit si uimit... E un strain cu un pahar de whiskey in fata mea. Ma priveste la fel de mirat ca si mine. Nu-l recunosc, nu-l plac si mi-asi dori sa dispara. Nu sunt eu. Daca asta nu sunt eu, atunci unde sunt? O tristete sfasietoare ma cuprinde rapid. Mi-asi dori sa urlu pana cand toata durearea asta va iesi din mine. Traiesc cu ea de prea multa vreme. Las paharul jos si ma cuibaresc pe canapea. Daca asi mai avea vreun strop de umanitate in mine, asi plange. Imi doresc sa plang ca un copil, sa plang in hohote pana scap de lanturile grele ale singuratatii pe care le tarai  zi de zi. Dar nu pot. Ochii mei nu pot plange... 
Ma ridic si imi spun  "Nu te mai vaita ca o muiere batran patetic ce esti. Esti consecinta alegerilor tale. Fii barbat si asuma-ti responsabilitatea.       Ai ceea ce ti-ai dorit. Dar tu stii cel mai bine ca toate au un pret. Acum du-te si culcate. Maine ai niste probleme importante de rezolvat."  Ma supun acelei forte din interiorul meu. La urma urmei are dreptate am tot ceea ce mi-am dorit. In drum spre pat imi zic  la naiba trebuia sa imi doresc sa fiu fericit. Sting lumina si ma culc. Nu ma mai gandesc la nimic... e doar un vid... un mare.. mare ...v..i...d.
  

Greu...

Nu am mai intrat de mult pe blog. Am avut perioada de restante, apoi a inceput anul universitar si nu am mai avut nici timp, nici inspiratia necesara pentru a scrie macar un rand din ceea ce imi propusesem eu, ''romanul''. E ciudat cum cotidianul te obliga sa renunti la anumite capricii, daca pot numii asa ideea mea de a crede ca sunt in stare sa duc pana la final acest proiect. Poate o farama de talent exista in mine pe undeva, dar ca sa poti sa scrii o carte este nevoie de multa munca, liniste, sustinere, sau cel putin la concluzia asta am ajuns eu. Nu abandonez ideea, dar o trec la dosarul ''lucruri pe care asi vrea sa le realizez, dar nu acum''. Poate gresesc, poate ca daca renunt acum la povestea asta, nu o s-o termin niciodata, dar este dificil sa scrii pe placul tuturor, iar teama ca in final sa realizezi un esec total este principalul meu obstacol.
Dar poate asta inseamna sa fi scriitor...

Va invit sa cititi articolele mele

http://www.afladespre.ro/creaza-ti-propriul-stil-vestimentar-992.htm



Un articol ce contine sfaturi si idei referitoare la descoperirea propriului stil vestimentar.



http://www.afladespre.ro/spune-adio-kilogramelor-in-plus-975.htm



Veti gasi trucuri si metode eficiente de pierdere in greutate.

Capitolul 2

Frica se naste din necunoscut, neputinta si temerile la fel. Am decis sa ma confrunt cu el, sa gasesc raspuns la intrebarile care m-au propulsat intr-un univers paralel, unul care nu-ti ofera posibilitatea de a fugi atunci cand simti ca numai poti.
Am ales sa traiesc doar pentru ca trupul se incapataneaza sa nu moara. Am refuzat sa ma declar invins si astfel am pasit in necunoscut. Am plecat in cautarea greselilor, erorilor care m-au condus aici, am retrait de mii de ori clipa in care am privit-o prima oara, cand timpul a inghetat si lumea a disparut, cand am simtit atingerea lui Dumnezeu, am retrait-o de mii de ori dar timpul nu a mai inghetat, nici lumea nu a mai disparut, iar pe Dumnezeu l-a luat cu ea atunci cand a plecat...
Si am ajuns din nou la fel de vulnerabil si ingrozit ca inainte, mainile imi tremura de indignare iar furia clocoteste in mine ca un cazan cu smoala incinsa.
Am esuat...m-am pierdut in propriile ganduri, m-am ratacit in infinitatea de idei contradictorii de care ma agat cu disperarea unui innecat de trupul salvatorului. Am devenit prizonierul propriei mele minti iar in celula asta intunecata si stramta in care am ajuns, doar iluzia plapanda a dragostei pe care Anna mi-a oferit-o cu multi ani in urma, mai mocneste in interiorul meu oferindu-mi o raza de lumina in bezna monstruoasa care asteapta sa ma inghita.
Ma asez in fotoliul maro si vechi din fata semineului cufundat intr-o stare de tristete si deznadejde absoluta. Daca ar mai fi existat putina viata in ochii mei atunci asi fi plans in hohote; dar asa ma pierd in golul din fata ochilor amintindu-mi de cea mai frumoasa parte a existentei mele...de altfel singura in care am trait cu adevarat.

Numele meu e Patric Vaslov si am fost profesor de literatura.
M-am nascut cu pasiunea pentru literatura, era portita mea de evadare din cotidianul apasator in care ma zbateam in fiecare zi. Din fiecare carte sorbeam magia altei lumi, una diferita de cea in care traiam, o lume in care eram inzestrat cu calitati uimitoare si care imi oferea perspectiva unui nou inceput, unei alte vieti. Petreceam ore bune ingropat in maldarul de lecturi care patronau dezordinea aproape permanenta din camera mea, atragand asupra-mi furia tatei, in ochii caruia nu de putine ori am vazut dezamagire atunci cand ma privea. Si-ar fi dorit altceva pentru mine.
La inceput mi-a fost greu, apoi am invatat sa traiesc cu ideea ca nu sunt fiul pe care l-ar fi dorit. Nu ai cum sa te lupti cu tine insati, nu ai cum sa schimbi esenta care te pune in miscare zilnic, poti doar sa te minti, iar eu nu aveam de gand sa imi reneg propriul eu.

Capitolul 1

Au trecut douazeci de ani de cand eu, Patric Vaslov, am murit si totusi exist...

Douazeci de ani, timp in care prin ranile lasate de cruda soarta s-a scurs si ultima picatura din sufletul meu. S-a imprastiat pretutindeni, neinsemnat, lasand in urma doar un chip rece si mohorat iar in locul lui tristetea si deznadejdea s-au instalat rapid, invadand tot corpul cu otrava urateniei, ce-mi curge prin vene. In interiorul meu nu mai e nimic, nici macar furie si ura pe care le simteam atunci cand a murit, pana si ele au fost inghitite de intunericul care a pus stapanire pe mine, obligandu-ma sa traiesc in starea asta, lasandu-mi doar speranta mortii, doar dorinta ca fiecare gura de aer pe care o respir sa fie ultima, doar asta straluceste in mine asemeni unui licurici ratacit, inghitit de bezna.
Am incercat sa-i mai vizitez mormantul, mi-a fost teama ca uratenia din mine sa nu ajunga jos la ea si sa acapareze ceea ce a mai ramas din Anna. Uneori petreceam ore la poarta cimitirului, abandonat intr-o stare de nepasare , cufundat in sentimentul de neputinta incercand sa o readuc din nou la viata chiar si pret de o secunda. Mintea mea proiecta ultima amintire cu ea, si sinteam ca intre noi nu exista decat corpul asta hidos si garbosit care nu-mi da voie sa evadez din infern. Atunci dispare si lumea rece in care exist imi revine in fata ochilor, iar eu nu pot decat sa las sa mi se scurga pe fata lacrimi uscate de atata suferinta, sapand santuri adanci in fata mea batrana.
Nu mai puteam trai printre oameni, le auzeam gandurile curioase si dornice de a rascoli in sufletul meu, de a afla si cele mai ascunse secrete, pentru ca apoi sa-ti spuna pe un ton fals ca le pare rau, reintorcandu-se la vietile lor linistite si plictisitoare, bucurosi ca ei au fost ocoliti de astfel de tragedii. Detestam privirea aceea plina cu mila cu care se uitau, atingerile lor transmitand consolare, erau ca niste lovituri dure pentru mine, pe care le suportam ca un sclav biciuit de stapan.
Asa ca m-am hotarat sa fug, si sa ma ascund, luand cu mine doar amintirea ei pe care luptam din rasputeri sa nu dispara o data cu trecerea timpului, sa nu se uzeze ca o fotografie veche intr-un album aruncat intr-un sertar care nu se deschide niciodata. Ma sinteam vinovat, cu fiecare zi care venea, tot mai indepartat de Anna eram. Se scurgea printre degetele mele desi imi sangerau de cat de tare le strangeam. Imi doream sa pastrez macar o picatura din energia ei, pe care apoi sa o sorb si care avea sa ma readuca la viata.
Am ales un sat indepartat de tot ceea ce ma inconjoara pana atunci, unde am cumparat o cocioaba subreda si extrem de saracacioasa. Acest loc avea sa devina mormantul meu in care eram nevoit sa-mi petrec fiecare clipa in asteptarea inevitabilului, in asteptarea adevaratului sfarsit. Acolo intre acei pereti subtiri si pe alocuri crapati, Patric Vaslov, profesor de literatura era spectatorul propriei sale vieti. Acolo in fiecare seara eau puse in scena evenimentele importante, trairile, amintirile frumoase si urate care faceau parte din viata mea... iar eu priveam dintr-un fotoliu batrancios si mizer cu ochi goi lipsiti de interes, asemeni unui critic care isi pierde timpul urmarind un film prost.
M-am izolat de lumea in care m-am nascut, mi-am creat propria mea lume, in care eu sunt singurul supravietuitor. Am refuzat sa cred ca mai exista altceva , dincolo de usa aceea mica si meschina care atunci cand am intrat s-a inchis in urma mea pentru totdeauna.
Deseori linistea neagra ce ma inconjoara este sparta de intrebarea incoltita pe inima mea impietrita, si care sta la baza intregii mele existente:" Cine cara vinovatia pentru faptul ca omul acesta se afla in starea asta de putrefactie...eu, ea, parintii mei, Amalia, poate Dumnezeu?''
Raspunsul a fost mereu in mintea mea, dar mi-a fost teama, am refuzat sa cred ceea ce era evident, pentru ca este mult mai usor sa-i invinovatesti pe cei din jurul tau decat sa accepti faptul ca tu ai fost cel care si-a distrus propria viata, a parintilor si chiar a sotiei.
Acum cand iti recunosti fapta ca un tradator aflat la ultima spovedanie, un manunchi de stari iti strabat trupul iar regretele se napustesc asupra ta ca o armata de soldati raniti si plini de ura razbunarii asupra inamicului. Iti petreci timpul incercand sa identifici alegerea, gestul sau chiar cuvintele care te-au propulsat in infernul in care te-ai trezit parca fara motiv.
Dar niciodata nu vei fi sigur ca schimbarea iti va aduce neaparat si gloria, satisfactia poate chiar fericirea.
Astfel imi ingrop dorinta sa fi fost altcineva decat sunt intre paginile cartilor uzate si prafuite stranse de pe vremea in care inca mai predam, carti ale caror povesti pentru doar o clipa imi daruiesc sentimentul libertatii.
M-am lasat prada amalgamului acesta de sentimente contradictorii, completate de regrete profunde, m-am innecat in propria-mi vinovatie, in propria viata.
Am obosit sa mai lupt cu mine insumi, in interiorul meu moartea Annei a declansat un razboi sangeros, in care eu am fost victima principala. In acest razboi personal mi-am pierdut si parintii si sotia, sau poate nu i-am avut niciodata. Nimic din ceea ce am trait nu mai pare acum real, totul e confuz in mintea mea, simt ca sunt controlat de cineva mult mai puternic, care a pus stapanire pe mine, alungandu-ma din propriul trup. Am permis ca prin fisurile trupului sa patrunda un monstru pe care l-am hranit cu energia furiei si a urii care clocotea in mine, iar acum cand a ruinat intregul interior, imi chinuie gandurile si imi distruge amintirile.
Traiesc din mila mamei, care a platit o localnica sa-mi aduca o data la trei zile o desaga cu mancare, pe care o lasa la usa, ca sa nu mor de foame. Este oare asta o dovada de iubire sau o sarcina pe care trebuie sa o indeplineasca pentru a avea constiinta impacata? Poate putin din fiecare.
In egoismul care ma caracarizeaza si care nu-mi permite sa vad dincolo de suferinta mea, nu m-am intrebat niciodata daca si ea si-ar fi dorit ca eu sa fiu altcineva decat sunt sau daca vede in mine erorile existentei sale. N-am privit nici o clipa adanc in ochii ei pentru a simti ce se afla in spatele acelui chip care incearca din rasputeri sa pastreze aparentele unei familii fericite.
Nici macar acum, izolat in temnita asta, nu gasesc in mine nici un fior de compasiune pentru acei doi oameni care si-au dedicat o parte din existenta, visand la un copil care sa reflecte ceea ce e mai bun din ei. Si totul este cu atat mai infiorator cu cat stiu ca acei oameni sunt chiar parintii mei.
Am refuzat sa las timpul sa-mi masoare existenta. Am interzis luminii soarelui sa-mi atinga chipul. In lumea din care acum fac parte, toate acestea nu au nici o semnificatie, sunt doar simple detalii umane, care acum pe mine nu ma mai caracterizeaza.
Si astfel, sub presiunea esecului, printre temeri si reprosuri, oboseala ma cuprinde incet si subtil asemeni unui parinte grijuliu, in timp ce pleopele imi aluneca lin, smulgandu-mi din fata imaginea in care eram pierdut. Repet in gand numele ei, si imi doresc ca acesta sa fie sfarsitul.
Dar zgomotul surd si ascutital cartii care tocmai mi-a alunecat din brate pe podeaua putrezita ma face sa zvacnesc, ca vocea groasa a unui judecator batran si aspru care tocmai m-a condamnat la o eternitate in infern.